Ziua mâniei când umbra se ridică

Astazi, pe blogul DIES IRAE, la rubrica Guest Stars, primim vizita lui Paul "Slayer" Grigoriu, vocalul trupei Rising Shadow, prieteni buni de-ai nostri de mai bine de 10 ani.

E un sentiment foarte ciudat, plăcut şi uşor nostalgic, să privesc înapoi la Dies Irae şi la Rising Shadow, pentru că, în contemporaneitatea noastră, suntem într-un fel veterani ai scenei. Şi cu toate acestea, imaginea pe care o am acum este aceeaşi: două trupe de puşti entuziaşti, un soi de sentiment amestecat cu wishful thinking, fiindcă ne apropiem totuşi de vârste ceva mai „respectabile”. Şi atunci, la mijlocul anilor 90, nu m-aş fi gândit că vom avea o traiectorie oarecum comună şi oarecum alăturată.
Cred că sunt unul dintre primii din afara trupei care a aflat de înfiinţarea ei, căci Alberto al nostru era coleg de liceu cu Kim al lor. Totul a început prin nişte vorbe răutăcioase aruncate de Alberto despre băieţi, – de, ne molipsisem şi noi de bârfa care infectase şi infectează scena în România – vorbe care au fost însă repede uitate, căci încet-încet ne-am împrietenit. Şi drumurile ni s-au intersectat în cele mai ciudate moduri.
Era în 1997 când am mers la Câmpulung şi am călătorit împreună: noi, Abigail şi Dies Irae. La început, băieţii de la Abigail, mai bătrâni, i-au tachinat pe mai tinerii Dies Irae cu aluzii mascate la debutul lor, dar nu i-a trebuit nimănui mult să-şi dea seama că ne prosteam inutil şi că băieţii erau oameni excelenţi care credeau la fel de mult ca şi ceilalţi în misiunea lor muzicală. Eu am cântat pentru prima dată cu cămaşa descheiată, ceea ce mi-a atras, din partea lui Radu, dacă nu mă înşel, apelativul Paul Sexy Grigoriu. Cum de la noi din trupă eram cam singurul care asculta şi black, i-am urmărit pe colegi atent în seara aceea şi, odată ajuns la Bucureşti, am notat conştiincios în jurnal: „Mult mai buni decât de obicei, e prima dată când încep să cred că au ceva de spus în muzica de la noi”. Între timp au demonstrat asta cu prisosinţă.
La un moment dat am avut în cap să-mi fac un proiect cu influenţe de black melodios, iar alesul la tobe a fost, evident, Victor Stoica. I-am spus lui Alin, bateristul nostru din prima formulă Rising Shadow, că vom repeta la sala noastră, iar prima reacţie a fost una de maximă îngrijorare: „Aoleu, vin şi eu să stau la repetiţii, că ăla îmi rupe tobele!” Până la urmă proiectul a rămas... proiect, iar tobele funcţionează, de bine de rău, şi azi. Încă de pe atunci, Victor era în acelaşi timp unul dintre cei mai apreciaţi şi mai energici tobari ai noului val. Bitch, basistul nostru de atunci, are până azi într-un sertar caseta cu „Gargoyles”, cu autografele membrilor Dies Irae şi o dedicaţie simplă: „Cu respect”.
Şi a venit şi sfârşitul anilor 90, şi am cam intrat pe linie moartă. Mă mai întâlneam cu Kim şi cu Sorin, care erau activi cu Phobia, Victor luase drumul Americii, toţi vorbeam despre ziua când vom cânta din nou şi... credeam din ce în ce mai puţin în ea. În schimb citeam articolele managerului lor, Cristi „Fiu” Roman în Gazeta Sporturilor. Când mama şi soţia lui Marian au fost colege într-un salon de spital, nostalgia vremurilor vechi m-a mai atins o dată, când telefonul fetei a sunat cu un ringtone... Slayer.
În 2005 Rising Shadow s-a reunit, iar cei de la Dies Irae erau de ceva vreme din nou prin preajmă. Noi aveam concert şi deci nevoie urgentă de tobar, iar primul la care m-am gândit a fost din nou Victor. Chiar dacă din cauza programului său foarte încărcat nu a apucat să apară pe scenă cu noi, pot spune că seara primei repetiţii, în care lovea tobele cu plăcerea unui adolescent şi cu talentul unui instrumentist experimentat a fost un mare impuls pentru noi, ca să continuăm. Şi iată-ne aici. Aş putea vorbi mai departe despre coincidenţe. Ei au un produs numit „Shadow Boxing”, noi ne începem multe concerte cu „Dies Irae” din Requiem-ul de Mozart. Dar peste ele, peste anecdote şi întâmplări, rămâne o simpatie caldă, sentimentul că acum sau niciodată e momentul ca ambele trupe să confirme şi, bineînţeles, dorinţa să cântăm într-o zi din nou pe aceeaşi scenă, ca în acei idilici ani nouăzeci. Şi să dea Dumnezeu să fim sănătoşi şi muzicali încă multă vreme de acum înainte.